Misiune de salvare în Haiti. Români printre ei.

Mă tulbură foarte tare  acest eveniment ... număr zilele ... orele în gând când o victima DACĂ este înzestrată psihic poate aştepta liniştită FĂRĂ panică ... sub dărâmături să poată fi salvată în tot haosul ce se produce la un asemenea dezastru enorm neaşteptat ... câtă loterie în salvarea unei vieţi în locul alteia ...
În 4 martie 1977, în Drumul Taberei etaj 7... Adrian cel mic ...7 ani .... la îndemnul învăţătoarei scria stângaci o mulţumire adresată mamei (se apropia 8 martie la noi ... ştiţi voi) ... începuse ceva foarte tremurat "Mami, îţi mulţumesc pentru primii paşi de la pat la masă ...". CINE l-o fi învăţat aşa ceva???. Restul eram fiecare prin casă undeva ... ora 20.20 .... acel film bulgăresc ... habar n-am de el ... în orice caz uşa metalică a liftului chiar lângă uşa noastră se bălăbănea stânga-dreapta în cursă totală, de parcă era o frunză în vânt. O vecină de la etajul patru spunea mai târziu: „nu voi uita niciodată imaginea ta .... erai ca o leoaică cu ochii scoşi din cap ... cu câte un fecior sub fiecare braţ, coborai câte patru trepte deodată, de la al şaptelea la parter, în şosete ….” (Într-adevăr îmi amintesc foarte bine că papucii mă incomodau îngrozitor în viteza cu care doream să cobor.) Ce greşeală! Aşa au murit Caragiu, Bocăneţ şi alţii la blocurile din centru. Ne-am trezit toţi patru pe trotuar, întuneric, fum, un fel de aurora boreală roz (nu voi uita acea culoare). Vecinii ce locuiau la parter îmi spuneau "doamna, se clătina blocul vostru turn de parcă era o trestie pe malul lacului, în bătaia vântului". Toată noaptea ne-am foit prin jur şi nu mai îndrăzneam să intrăm înapoi. La un moment dat, s-a dus Nigi totuşi sus şi a luat nişte pături şi perne şi am dormit în parcare, în maşină .... apoi simţeam nevoia să bântuim pe afară ... ne-am dus la familia Guţu, pe Caraimanului, ... ne-au primit acolo, la grămadă, toata ziua ... spre seara ne-am întors totuşi acasă. Masa de la sufragerie se despicase în două în planşele componente ... la mijloc, milieul de dantelă adâncit ca o covată şi în el ... glastra de un fel de cristal, culcată liniştită ca într-un cuib moale, nu păţise nimic. Pe plafon, zgârieturi de la candelabrul ce pendulase la maxim stânga –dreapta ... în camera mare .... dezastru ... acvariul (80 litri de apă) se răsturnase pe covor cu peştişori cu tot  (de câte ori văd la cineva în casă un acvariu mă înfioară rece pe spinare ....) peste ei căzuseră toate cărţile din bibliotecă într-o grămada informă, muiată bine de ciulamaua de dedesubt. Multe cărţi le-am atârnat pe sârme .... s-au uscat … boţite ... o grozăvie .... peştişorii zăceau aplatizaţi ca plantele în herbar.
Făcând consiliu de familie, îmi dau seama că, din partea tatei, lipsea Leana .... blocul Colonadelor, din partea mamei, o verişoară de 32 de ani, la Nestor .... două tragedii ... a doua mai mare ca prima ... Leana ... m-a însărcinat Miti Negulescu, ca mai tânără şi în putere din familie, să mă duc la faţa locului, să asist la scoaterea de sub dărâmături .... am stat acolo multe zile şi ore în frig ... nu-mi trebuia nimic nici mâncat, nici băut ... zburau fotografii intacte cu Doina Badea ..... despre familia Dinoschiotu … auzeam că aveau o colecţie importantă de tablouri de mare valoare ... tot felul de discuţii pe margini (trotuarul de la Biserica Rusă ...) .... colonelul Lavric, obosit şi foarte surexcitat, încerca să răspundă la întrebări idioate din public .... în fine, Leana în formă de bust ... pieptenul din păr rămăsese intact ... restul ... nimic ... deja îngropată sub un număr la Domneşti (abia atunci făceam cunoştinţă cu acea margine de Bucureşti ....) ...mă gândeam mereu la acea stiva de tăvi de argint superbe de la mare de 90 x 80 centimetri, atât de frumos prelucrat până la mai mici şi tot mai mici detalii .... direct pe o mobilă neagră .... la persoana ei atât de vie, inteligentă şi directă ... o moarte frumoasă în fond .... Verişoara, avocată de 32 de ani, fusese în seara aceea la părinţii din Bulevardul Miciurin (veri cu mama mea) şi lăsase acolo copilul de 1o luni, care tot plângea noaptea, căci a doua zi avea un proces greu şi trebuia să doarmă. S-a dus la Nestor … la ea .... abia a intrat .... buf!!! Tot blocul căzut. Soţul rămăsese cu copilul la socri .... a doua zi –a, treia ... escavatorul scotea mereu ... se certau doi bărbaţi la marginea molozului: asta e nevasta mea ..... ba a mea .... plin cadavrul de moloz de nerecunoscut .... a recunoscut-o soţul ei printr-un semn distinctiv, că avea două degete lipite la piciorul drept. Părinţii nu şi-au mai revenit niciodată, că de ce au lăsat-o sa plece???, întrebare stupidă ca viaţa însăşi .... După 11 zile, un tânăr de 18 ani a fost scos în viaţă de la Colonade (un fragment de scară căzuse peste el creând un spaţiu "comod", care nu-l sufoca .... putea vedea luna printr-o gaură .... dar nu ar fi putut ieşi niciodată singur. Trebuie să fii cu nervi de oţel pentru ce vezi în aceste zile în Haiti ... plecând din luxul şi tihna de aici ..... ce oameni or fi aceia ce acceptă această plecare "acolo"????? Ori deosebiţi ... ori aventurieri ... ori foarte, foarte speciali .... greu de definit, dragii mei....

N-am dormit decât două ore azi noapte şi probabil de aceea mi s-au răscolit străfundurile pe care încerc să le acopăr. Această stare mi-a fost stârnită de o masă rotundă, seara târziu, la TV, cu trei feluri de vorbitori: primul a fost un tip zdravăn, cam la 60 de ani. Avea o funcţie mai înaltă la pompieri, un om dintr-o bucată. A povestit cum a lucrat acum patru ani  la salvări din cutremur în Afghanistan: patru zile neîntrerupte, ei scoteau victime, alături era o masă şi un chirurg tăia, cosea, .... altul la rând! … şi tot aşa. Acelaşi chirurg s-a îmbarcat acum într-un avion de ajutor olandez, împreună cu alte de 60 persoane de diverse meserii. Ce oameni! Lasă totul, familie, confort, trai bun şi se duc direct în iad... Bravo lor!. Sunt mândră că aparţin, măcar mental, acestor oameni capabili de aşa ceva.

R.

Utrecht, 15 ianuarie 2010