PETRUŢA COROIU MĂNIUŢ

selecţie de poeme

O A M E N I – C A T E D R A L Ă

Există oameni în care intri ca într-o catedrală:

înalt, veşnic, irepetabil;

o prioritate tainică te cheamă să-i străbaţi fără calcule,

uitând de ce-ai venit şi de când stai...

o simplitate fără nume te înalţă până la altarul inimii lor,

de unde universul se vede curat, limpede şi fără fisură.

Există oameni care-L poartă pe Dumnezeu în sufletul lor

mai presus de evidenţa rugăciunii şi luminii...,

oameni la fel de rari ca şi aceste catedrale

pe care nu le trădează în mijlocul lumii

decât prin străvechea rază a privirii cu care te mângâie

de departe...

de prea departe...

N O P Ţ I L E S I H Ă S T R I E I

Înalte, albastre, sticloase şi rare,

ţesând între stele odăjdii de soare,

resorb nebunia din caierul lumii

ce-alene-nfăşoară iluzia humii.

Se-nvăluie zorii cu ape de gheaţă,

topite în ceruri pân’la dimineaţă;

şi aripa sfetnică-n ceruri străluce

a praznic, a grea pravoslavnică Cruce.

Clopotul antic, lovind înserarea

saltă petale enorme de cer...

Divin, printre nouri, îşi face cărarea

glasul Arhanghelului, tunet sever.

Când noaptea suspină, stropită cu soare,

alunecă stelele-n lactica zare,

tresaltă suflarea-n prinosul de rugă

în noaptea aleasă, străină şi lungă.

Şi unde lumina-şi închide pleoapa,

ochiul noptatic clipeşte stingher,

rar picurând lacrimi albe ca apa.

Iar nopţi ca acestea mai sunt doar în cer.

T E O L O G I A P L O I I A L B E

Plouă tainic şi dement

şi spală florilor lumina

de pe petalele pe care

abia–nflorise vina.

Plouă secant pe sentimentul meu golaş,

uscat sub aspra ei lichiditate rară;

plouă senin în miez de primăvară.

Plouă ceresc şi parcă neştiut

cu lacrimi lungi din sfinţi uitaţi,

legaţi de noi cu şubrede fuioare

prin care suntem botezaţi.

Se ninge Dumnezeu pe lume

cu lacrimile Lui de sânge,

clătind etern nemernicia noastră –

cea pentru care

cerul prea-plin cu stele plânge.

CUNUNIE

 Azi am fost în cer...

Am văzut lumea de care ştiam doar din vis 

n-am simţit decât cerul în urmă deschis,

timpul - lacrimă veşnică de stele

pleca timid dintre aripile mele...

Azi am fost în cer cu tine

să nu mai plecăm niciodată…

să lăsăm totul în urmă şi să rămânem aici

căci bine ne este nouă să fim Acasă...

Azi am fost în cer, rămâi cu mine…

lumea se închide în urma noastră

şi pe fereastra inimii văd doar locaşuri de îngeri

cu candele de stele, cu sfinţi lungi de argint,

cu toţi Bunicii lumii aşezaţi în veacuri,

cu Dumnezeu alături, ca-ntr-un străvechi colind...

Azi am fost în cer...

Să nu mai plecăm, să rămânem aici

Chiar dacă lumea ne cheamă pe nume...

Să-i uităm glasul şi să ne sălăşluim în Frumuseţe,

de unde nimeni nu s-a întors înapoi

dacă a fost în cer, vreodată, ca noi…  

TOTUL ŞI MEREU

Părintelui Teofil

Cum dai Tu, Doamne, tot ce vrem şi ce-am mai vrea în vis…?

Cum laşi Tu, Doamne, pentru noi tot cerul larg deschis…?

Cum dai Tu, Doamne, doar în dar tot ce-a dorit vreodată

Orişice om, oricum ar fi: greşind sau plin de bucurii?

Căci orice om primeşte darul tău.

Cum dai Tu, Doamne, totul şi mereu…?

Cum dai Tu, Doamne, ca-un prieten bun, ca Cel mai bun care a fost vreodată…?

Cum dai şi gândul, dar şi realitatea a ceea ce-am visat, de-ndată…?

Cum dai Tu, Doamne, fără de răgaz, fără să ceri soroc de îndreptare?

Cum dai Tu tot chiar înainte de a ne găsi cereasca luminare?

Cum ne dai Tu când suntem păcătoşi tot ce ne umple inima în vise?

Cum faci să fie splendid drumul greu

al vieţii - care e tot darul Tău…? Cum dai mereu?

Comoara veşnic neîmpuţinată Tu o reverşi spre noi cu tainic gând

şi nu ne laşi vreodată să fim singuri, să rătăcim pe-acest frumos pământ.

Rămâi cu noi, căci seara e aproape, ca să-ncercăm cumva să-Ţi mulţumim:

Să Te păstrăm în inimi ca pe darul cel mai de preţ pe care l-am cerut,

Cel mai frumos din câte ni s-au dat,

Să Te avem pe Tine-ntreg… Tu, cer încununat de heruvimi de foc…

să Te iubim aşa cum nimeni nu Te-a mai iubit deloc…

Cum dai Tu, Doamne, tot!

SIHĂSTRIA MEA

Sihăstria mea de clopot, dulce gând de înserat...

Te visez de când lumina mi-a deschis un nou palat

În această lume mare, plină de un zvon de plâns.

Dar în lumea mea de vise eu te ţin în suflet strâns.

Te îmbrăţişez cu gândul şi-ţi adulmec din priviri

Molcomul miros de toamnă şi parfum de trandafiri...

Şi te văd cu ochii minţii cum suspini în dimineţi

Albe, calde, -n în miez de iarnă, cum închizi în pragul serii

poarta cu adânci peceţi...

Cum ne predici fără vorbe sfatul tău din munţi curaţi,

Cum chemi pustnicii din crânguri, ca în rugă să-i înalţi,

Cum reverşi cântarea nopţii din altarul înflorit

Şi cum zidurile albe spun poveşti de peste veacuri

Din poienile în care Sfinţii tăi au sihăstrit...

Sihăstria mea de vise... într-o zi m-am tot rugat

Să nu mai am dor într-una de vederea ta frumoasă,

Şi de zvonul fin al slujbei răsunând în valea deasă,

De izvorul lung al razei lunii, -ntinse peste munţi,

De Psatirea din pustie, de Părinţii tăi cărunţi.

Să vă am pe toate-n suflet – rugăciunea mea a fost:

să trăiţi pe veci în mine, să-mi fiţi veşnic adăpost.

Şi de-atunci, din clipa-aceea, te am pururea în gând

Căci trăieşti la mine-n suflet dincolo de-orice cuvânt:

Închid ochii şi te mângâi cu privirea de departe...

Căci m-ai scos din suferinţă, din povară şi din moarte.

MULTUL PUŢIN

Iată, vin, Doamne, cu puţin…

dar ia-mă-n braţe, fiindcă vin.

Ştiu, alţii au venit cu mult,

Cu suflet viu, plin cu tumult,

dar eu vin cu puţinul meu

La Tine, căci eşti Dumnezeu.

Iată, vin, Doamne, cu ce sunt:

Un suflet cu trup de pământ.

Ştiu, alţii au venit cu multul lor,

cu pocăinţă, dragoste şi dor:

cea păcătoasă – cu suflet schimbat,

şi vameşul – cu drag să fie iar iertat,

cananeanca – cu smerenie din plin,

dar eu vin, Doamne, cu al meu puţin.

Iată, vin, Doamne, cu ce am,

Cu ce mi-ai dat din primul an:

Cu multul meu plin de iubire

Ce mi-a fost dat de mai presus de fire.

Primeşte-mă cu-al meu puţin

Şi ia-mă-n braţe fiindcă vin…

Să mă păstrezi în harul Tău

Căci ştiu că vin la Bunul Dumnezeu.

VECERNIE

Motto

Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, în pace…

Destul e, Doamne, bunătatea Ta,

pe care o reverşi asupra mea…

Destul e limpedele Tău senin

lăsat în suflet ca un dar divin.

Destul e ca ne iei ca fii

între mulţi îngeri, printre care vii

s-alini mereu dureri şi suferinţi.

Destul e, Doamne, că ne-aşezi

în calendare printre sfinţi.

Destul e, Doamne, orizontul de lumina nesfârşit

pe care-l dai din cerul Tău sfinţit.

Destul e, Doamne, că ne ai copii,

că Te împarţi cu totul pentru fii,

că ne dai veşnicia – dar nepreţuit,

că ne-ai dat viaţa Ta şi nemurirea…

Atâta ne-ai iubit…

Destul e că ne dai speranţe fără de hotar,

şi rugăciune, dragoste şi Har.

Destul că luminezi chiar şi durerea

căci e a Ta lumina şi puterea.

Destul că ne cununi cu fericirea,

cu liniştea, credinţa şi iubirea.

Destul e, Doamne, fiecare zi-mplinită,

destulă bucuria Ta desăvârşită.

Destul e, Doamne, că ne chemi,

că vii, că totul dăruieşti…

Acum Tu slobozeşte robul Tău,

căci am văzut lumina Ta în lutul meu.

Destul e, Doamne, cât iubeşti.

Destul.,.. că eşti.

POEZIE PENTRU MAMA

Măicuţa mea din veşnicie,

măicuţa mea de azi şi ieri,

eşti îngerul care-mi veghează calea

din interiorul unor splendide tăceri.

Eşti inima luminii şi floarea înserării,

căldura iernii albe şi aripa iertării,

copilăria lumii şi fericirea vieţii,

eşti bunătatea însăşi, izvorul frumuseţii.  

Tu ştii din prima clipă că inima mea mică

alăturea de tine întruna a bătut

ca la o poarta mare, de paradis în care

cu tine stând alături senin l-am străbătut.

Mi-ai spus prima poveste, ti-am dat prima privire,

m-ai sărutat pe frunte cu lunga ta iubire.

M-ai aşezat în cântec şi-n gândul bun şi clar,

Ca să nu las viaţa să treacă în zadar...

M-ai luat într-o plimbare în inima ta bună

şi de atunci, mămucă, tot mergem împreună...

Tot povestim de stele, de zâne şi păpuşi,

Tot proiectăm excursii cu ursuleţi de pluş...

Tot oferim concerte în care îngeri mulţi

Vin să ne-asculte, mamă... Pe care tu le-asculţi...

Îmi spui mereu că gândul călătoreşte-n lume

şi te găseşte fără adresă, fără nume...  

Ca lumea e frumoasă, că oamenii sunt buni,

Că totu-i o minune atuncea când trăieşti

Cu dragoste şi pace, când însuţi bun tu eşti...

Că vom avea, în fiecare răsărit din zori

Cărări pline de soare, de vise şi de flori.

Rămâi reperul tandru al lumii mari şi late

ca să te strâng în braţe şi în eternitate.

Şi zâmbetul tău limpede în inima mea fie

Răgazul de senin în veşnicie.