ROSTUL FILOSOFILOR

Scurtă consideraţie despre opera poetică a lui Constantin Noica

Omul rotund, culturaliceşte înţelegând, a fost întotdeauna atins de aripa poeziei. Fie sub forma admiraţiei pentru acest gen mirific, fie sub forma tentaţiei creatoare, pentru că există în fiecare, sub stare latentă, această trebuinţă a relevării liricului prin intermedierea creaţiei proprii. Adică a compune în cuvinte idei sublime, adevăruri năzuitoare spre sublim, adică ceea ce nu poate fi exprimat nici frust, nici insignifiant, nu poate căpăta semantici rigid definite, modalităţi prozaice şi lipsite de fior, ci subtilităţi ale spiritului doritor de eliberarea din chingile convenţionale. Cu atât mai pregnantă este această fenomenologie a poesisului obligat la defulare cu cât individul purtător de asemenea energii are abilităţi şi propensiuni umanistice prin excelenţă. De acest avatar sublim nu a scăpat, pe cale de consecinţă, nici filosoful Constantin Noica. Cum nu va fi scăpat de acest lux fecund obligatoriu nici un mare gânditor al lumii, tentat de infinita posibilitate a metaforei în a se exprima specific acolo unde limbajul logicii imediate este trădat. Nu cumva aici descoperim marea taină a revelaţiei? Este clar că transcendentul se ascunde în spatele bagajului lexical limitat, inadecvat şi, deci, insuficient, iar vorbirea, indiferent de starea ei originară, este încuviinţată de către Creator doar până acolo unde nu Îi este periclitată taina fiinţării Lui. Omul vorbeşte deci, atât cât i se admite. Omul înţelege despre el, despre rosturile lui şi despre Creator atât cât îi permite bagajul lexical ajuns la un anumit stadiu ontologic. Şi totuşi, Dumnezeul cel mare şi milostiv, a acceptat, permisiv şi iubitor, intermedierea creaţiei poetice, a artei în genere, ca formă de satisfacere a tentaţiei firesc umane de a afla, de a cunoaşte, de suferi şi de a se bucura, de a evolua şi de a muri. De a muri ca o consecinţă a păcatului biblic. Edenul a existat în limitele lui incomprehensibile, iar îndrăzneala adamică a fost răsplătită cu întreruperea nemuririi. „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci/ Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din ei, vei muri negreşit.” (Cap.2-16,17) Cunoaşterea, prin descifrarea conţinutului fiecărui cuvânt, semiologia sau ştiinţa comunicării prin semne, a fost pentru Constantin Noica starea de căpătâi. Cuvântul şi rostirea sunt termeni fundamentali ai investigaţiei lui filosofice, acceptând întru-totul să-L lase pe Evanghelist să ne spună: ”Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul”. Aşadar, cuvântul împlinit prin rostire duce la transformarea teologiei în filologie. Aceeaşi rostire transformă investigaţiile sufletului şi ale minţii în poezie, acolo unde limitarea sintactică şi lexicală sunt devansate de aventura şi libertatea absolută a exprimării lirice. Deşi, Noica fusese partizanul şi practicianul unei forme de geometrie a versului, în sensul aceleaşi rigori pe care şi-a impus-o în gândirea filosofică, ceea ce atrage a anumită pierdere a slobozeniei nesfârşite a exprimării, dar câştigă în sfera unei rotunjimi de muzică subtilă a textului poetic; dar muzica, nu-i aşa?, este un alt dar al Creatorului înspre intuirea mai îndeaproape a măreţiei Lui, revenind, aşadar, cu privire la atitudinea filosofului român de a pune rostirea ca piatră unghiulară în descifrarea problematicii lumii, şi în mod special a lumii românilor, putem fi total în acord cu filosoful Alexandru Surdu, care ţine să ne avertizeze programatic în legătură cu pretextul sacral cu care porneşte Noica în a sa „Rostire filosofică românească”: „Evanghelia lui Ioan”: „La început era cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul” (cap.1,1), conchizând, desigur în spaţii ample, cu privire la semnificaţiile obţinute în urma unor succesive traduceri ale sfintelor texte, că limba română oferă variante mult mai permisibile spre deosebire de alte limbi, acolo unde greaca iniţială trebuia transpusă în mod cât mai fidel. „Cuvântul participă nemijlocit la naşterea timpului prin actul creaţiei, dar El era şi rămâne anterior acesteia”, iar Noica vede în rostire marea reuşită a traducerii grecescului Logos, cel care de fapt sublimează identitatea Dumnezeu – cuvântul. „La început a fost Rostirea”, ar fi după Noica cea mai fidelă traducere din greacă în română a acestui debut de capitol al Evangheliei lui Ioan, numai că şi pentru cuvântul „început” Noica are sentimentul limitării, atâta timp cât Dumnezeirea nu are nici început şi nici sfârşit. Cuvântul înlocuitor la Noica este aici „obârşie” şi, iată, vedem cum rostirea românească se apropie semiologic de Marea Taină mai accentuat decât în alte limbi, considerate în mod ostentativ mai evoluate, mai pertinente, mai bogate în sensuri. Hermeneutica semnului vorbit la români oferă, adică, o cale de (de)criptare mai apropiată de textul biblic original, cea mai bună variantă, după cum afirma Alexandru Surdu în lucrarea sa. Să vedem acum cum sună prima frază din Evanghelia lui Ioan în descifrarea lui Noica: „Întru început era cuvântul” devine după Noica „Întru Obârşie era Rostirea:” În ciuda uşoarei impresii de caducitate şi arhaism, această sintagmă provoacă o mare satisfacţie şi o mare uimire. Un poem din patru cuvinte de o frumuseţe fără seamăn! Revelaţia lui Noica în faţa bogăţiei semantice româneşti are loc tocmai în înfăşurarea acestui text fundamental în straie neaoşe, care în ciuda unei aşa-zise demodări, triumfă în timp prin acurateţe şi bogăţie de sensuri. Este evident că Noica a avut tot timpul asupra lui instrumentul potrivit de receptare a frumuseţilor izvorâte din acel cuvânt îndumnezeit prin rostire, acea rostire care nu este altceva decât cea mai pură poezie a lumii! Tentaţiei juvenile a lui Noica de a scrie versuri i s-a adăugat peste timp maturitatea unei gândiri total abandonate Cuvântului –Dumnezeu, iar puţinele-i poeme scrise la bătrâneţe poartă asupra lor această pecete a sacramentalului omniprezent. Spunea marele filosof român: „La Judecata de Apoi trebuie să spui ce-ai făcut, dar nu amintind câte cărţi ai scris, ci ce ai scris în ele” (Jurnalul de la Păltiniş”, pag. 93). Ca şi cum cântărirea faptelor în timpul Judecăţii s-ar rezuma la modul de transformare a virtualităţii în act. Caracterul demiurgic al individului uman rezultă tocmai din această nativă libertate de a gândi şi a acţiona în facerea universului ontologic individual. „Poemul II”, dar şi celelalte două, scrise de Noica în anul 1971 şi publicate în „Viaţa românească, se circumscriu în acest limbaj eliberat de clişeistică şi de normele specifice ale gândirii filosofice stilizat-sistemice. Prin poezie Noica a încercat să se exprime mai convenabil receptării directe, poezia oferind o cale inedită şi atipică pentru rigoare filosofului. „Când ţi-am povestit azi dimineaţă partea a doua din Faust/ Tot mai credeam că pot da socoteală de timpul nostru istoric/ Şi că-i pot spune, ca în Cartea lui Iov/ < Acesta eşti, aci să se oprească mândria valurilor tale.>/ Acum în faţa nedumeririi tale şi-n grădiniţa unei maici din Văratec,/ înţelegând mai bine că nu ştim să tălmăcim nimic/ şi că nouă nu ne e dat să intrăm pe poarta mare a adevărului şi istoriei/ ci <lăturiş>, aşa cum spunea fata din satul Vad/ când am întrebat-o cum intră omul pe o uşă atât de îngustă.” Libertatea dobândită odată cu naşterea nu va fi fost, însă, suficientă pentru împlinirea năzuinţei de a umple timpul istoric în care i s-a făcut loc să existe, astfel încât fiinţarea fiinţei umane să nu aibă loc grandios, pe „poarta mare a istoriei”, cum constată poetul-filosof, ci smerit şi „lăturiş”. „Ce putem face dacă adevărul locului a fost mai puternic şi mai bun/ decât răzvrătirea noastră de altădată/ şi m-am învăţat că lucrurile istoriei pot fi foarte grave/ dar şi foarte lipsite de însemnătate.” Şi de fapt, mai insistă autorul: „Încercam să spun asta prin Faust II/ şi prin primatul posibilului asupra realului/ Cu posibilele acestea goale din lumea realului/ care toate bat la poarta realităţii/ fără a mai lua chipul realităţii/ fără a mai fi întru ceva./ Dar mai bine decât asemenea deşertăciuni savante/ Vorbeşte un vers, vorbeşte un <ei şi> al lumii noastre/ în care florile şi iarba culcate la pământ se ridică acum fir cu fir.” Pentru a avertiza apodictic în finalul poemului: „Nu-ţi voi trimite, draga mea, carte despre timpul nostru/ Căci asemenea cărţi nu se scriu în crâng./ dar dacă e adevărat că trăim într-o lume/ în care nimeni nu ştie nimic,/ atunci de pe cărările noastre să strigăm:/ <Aceasta e cea mai mare bucurie a omului/ Ca omul să nu fie în adevăr ci întru el.>//

Constantin Noica a iubit poezia ca pe o alternativă a exprimării credinţelor sale, a experienţei de gânditor, şi ca o reflectare dezinhibată asupra înţelegerii unei lumi aflată la limita dintre credinţă şi tăgadă. Influenţat în perioada tinereţii de modelul arghezian, aflat în mare vogă, Constantin Noica rămâne şi creşte ca un admirator al lui Lucian Blaga, căruia îi şi dedică poemul „Meşterul Manole” (Revista „Vlăstarul” nr.7-8 din mai-iunie 1928). În aceeaşi publicaţie îi apar poemele „Mă închin”, „Pustnicul”, „Umană” şi „Un liceu model”. Publică, de asemenea, în „Viaţa literară” în 1928 poemul „Înviere”, de a cărui apariţie se fac „vinovaţi” Ion Barbu şi George Călinescu. În urma unei discuţii aprinse cu Dan Barbilian (Ion Barbu) Noica a fost determinat să renunţe la a mai scrie poezie, după cum ni-l citează Gabriel Liiceanu în „Jurnalul de la Păltiniş”, pag.15: „Am fost mântuit de mutilarea liricului pur, (...) de mutilarea matematicii, a muzicii, a literaturii. Toate aceste eşecuri s-au vărsat în filosofie şi au contribuit, să spunem, la reuşită”. Iubirea aceasta din tinereţe avea să îi întoarcă filosofului celalalt obraz, pentru sărut desigur şi nu pentru vreo altă palmă. Prin anii 30 Noica milita şi comenta prin publicaţii ca „Vremea” şi „Credinţa” pentru ideea unei poezii geometrice ca spirit, pentru „ o creaţie ce ar urma să armonizeze subtilitatea filosofică cu bogăţia sufletească umană.” (Nae Antonescu, Prefaţă la vol. „Poeme” de Constantin Noica, Casa de editură „Panteon”Piatra Neamţ 1995). Este evident că în taină Noica scria poezii, sau schiţări de poezie, oricum unele din aceste străfulgerări lirice au văzut lumina tiparului în acea morganatică publicaţie, „Adsum”, apărută în 1940 într-un singur număr, dar în trei ediţii succesive, precum şi în cadrul volumului „Mathesis sau bucuriile simple” în 1934. În anul 1988, la puţin după trecerea filosofului dincolo de rostire, adică în cealaltă parte a obârşiei, pentru a-i cita avatarurile lingvistice, revista „Viaţa românească” a publicat cele trei mari poeme scrise în anul 1971 cu ocazia unei excursii în nordul Moldovei împreună cu Alexandru Paleologu, poeme dedicate Sandei Stolojan. Ele, Poemele I, II si III, sunt în fapt o anume chintesenţă, o devoalare a firii lui ascunse de poet, şi dacă vreţi o aventură a evadării din spiritul geometric al gândirii sale filosofice. Versurile, scăpate din chinga pasului metric şi a rimei, eliberează o energie particulară izvorâtă tocmai din perioada Adsum-ului, acea acumulare a spiritului naţional în negocierea lui cu eternitatea. Acel spirit care i-a animat pe Mircea Vulcănescu şi pe Nae Ionescu. Fericiţi oameni, fericite timpuri, dacă vedem că azi fiinţa şi fiinţarea româneşti se hrănesc doar cu nostalgii şi încremenire în proiect. Deşi speranţe mai sunt pentru continuarea strălucitei şcoli de gândire românească, dar acesta este un alt subiect. Altminteri, în „Jurnalul filosofic” Constantin Noica ne avertizase: „Dacă iubiţi muzica – pierderile, curgerile, creşterile; dacă vă plac geometria şi rigoarea, fără să vi se împietrească inima şi mintea; dacă aveţi un dram de nebunie şi un munte de măsură – veţi întâlni cândva filosofia.” Dar pentru toate acestea am avut nevoie de Constantin Noica pentru a vedea pe ce drum trebuie să o apuce cei ce doresc să urmeze drumul superb şi sisific al gândirii româneşti. Cine va fi noul Eminescu al filosofiei noastre? Un răspuns poate fi aflat chir cu ocazia organizării acestor minunate simpozioane dedicate marelui nostru cărturar. În definitiv, dacă tot am vorbit despre rost şi rostire, aş îndrăzni să fac o apreciere personală cu tâlc: „Rostul filosofilor este acela de a da definiţii metaforelor”.

Mircea BRENCIU,

membru titular al Uniunii Scriitorilor din România