Hippocrat

Liedul de cult a apărut în secolul al XVIII-lea prin creaţiile lui Schubert, urmat de Schumann şi Brahms, continuat de Wolf, Grieg, Smetana şi alţii. Perfecţionarea tehnicii vocale şi instrumentale ajută liedul în evoluţia sa. În epoca romantică liedul se dezvoltă datorită poeziei şi a influenţei muzicii populare.

Mulţi muzicologi au spus despre Schumann că a fost cel mai romantic dintre romantici, „ceea ce şi sunt cu adevărat! Nu ştiu nici eu ... dacă sunt poet pentru că nimeni nu poate devenii poet! Destinul este cel care v-a decide într-o zi!“[1] Însă ce se ştie este faptul că, o trăsătură specifică limbajului muzical schumannian este redarea melodică expresivă, cu teme melodioase, caracterizate prin fluenţă pentru a exprima stări şi sentimente. De aceea, muzica lui Schumann a fost numită „o expresie a sufletului“, niciodată spectaculoasă şi niciodată obiectivă. A scris cele mai frumoase lieduri de dragoste în anii 1840, când împlinise treizeci de ani şi imediat după ce s-a căsătorit cu Clara. Există două cicluri de lieduri importante: Viaţă şi dragoste de femeie şi Dragostea poetului în care există o dualitate a gândurilor senine şi întunecate a lui Schumann, fiecare lied fiind o verigă dintr-un şir de trăiri şi mistuiri sufleteşti.

Toate liedurile din creaţia lui Schumann au ceva deosebit, de aceea m-am gândit să fac câteva spicuiri din opusurile compozitorului.

Din ciclul de lieduri „Viaţă şi dragoste de femeie“ op. 25 m-au impresionat patru dintre ele: Windmung (Dedicaţie) nr.1 fiind cel mai cântat dintre toate liedurile lui Schumann. Textul începe cu partea dureroasă a dragostei, cu suferinţa. Modulaţia din măsurile 13 şi 14 sugerează contrastul muzicii cu textul. Secţiunea B, rubato, se încadrează în multe nuanţe mici oscilând între mf şi pp. Ritmica liedului are o factură clasică ce se remarcă prin supleţe. Der Nussbaum (Nucul) nr. 3 face parte din liedurile „Myrthens“ dăruite soţiei lui Clara în ziua nunţii. Scris pe un text a unui poem de Julius Mosen se simte melodia meditativă împărţită între pian şi voce. La pian sunt scrise multe momente de arpegii prin care compozitorul doreşte senzaţia de „vânt gentil“ printre frunzele nucului. Liedul a fost interpretat în premieră la pian de Clara Wieck, unde Schumann i-a pretins: „cântă acest cântec liniştit şi simplu, aşa cum eşti tu!“[2] Die Lotusblume (Floarea Lotus) nr.7 textul se bazează pe poemul lui Heinrich Heine având o ţesătură melodică delicată. Cuvintele povestesc despre o floare blândă şi preţioasă, care temându-se de soare se deschide numai când apare luna în noapte. Tandreţea şi pasiunea poemului a făcut să fie unul din cele mai iubite lieduri din creaţia vocală a lui Schumann, de aceea deşi e scris pentru soprane se cântă în general de toate vocile. Melodia este mai mult diatonică, cu foarte puţine cromatisme. Lied der Suleika nr.9 scris în tonalitatea la major, începe cu acelaşi stil arpegiato pe care-l auzim şi în Windmung. Din punct de vedere timbral, liedul îmbină vocea cu instrumentul – pian, remarcându-se o armonie bogată şi în acelaşi timp expresivă. Partea vocală , dar şi a pianului sunt scrise „grazioso“ cu linii pasionale şi cromatice. În cele cinci părţi şi două strofe dublate, se poate observa repetarea atât a melodiei cât şi a textului.

Din ciclul de lieduri op. 31 am ales Die Löwenbraut (Mireasa leului) nr.1 mai puţin cunoscut, compus pe un text al poetului Adalbert von Chamisso. Deşi scris într-o tonalitate minoră – sol minor, este nu numai o poveste violentă de dragoste, dar şi tragică. Scris în trei părţi, prima parte este solemnă şi pasională, demonstrându-se instrumental prin octave scrise pentru mâna stângă, care semnifică mişcările leului puternic. În primele 41 de măsuri, Schumann aminteşte prietenia celor doi care avea să fie tandră şi frumoasă. Emoţiile şi simţirile se intensifică, când femeia-leu îi dă un sărut leului în semn de rămas bun! Are loc iubirea între ei, dar la sfârşit leoaica este sfâşiată de leul gelos şi leul este sfâşiat de logodnicul leoaicei. Vocal sunetul de la sfârşit este o septimă de dominantă urmat de o pauză şi o reîntoarcere la atmosfera solemnă de la început.

Liedurile op. 39 sunt scrise după poetul Joseph Freiherrn von Eichendorff. Mondnacht (Noapte cu lună) nr.5 scris în 1840 şi revizuit în 1849, în mi major, tempo “Zart heimlich” într-o pulsaţie lentă, exprimă duelul lui Schumann cu tatăl Clarei, profesorul Wieck. Muzical se găsesc multe acorduri de dominantă, dar şi repetarea unui singur sunet sau a unui interval, ceea ce sugerează tensiunea meditativă a compozitorului.

Din ciclul Dragostea poetului op.48 o să amintesc două lieduri pe text de Heinrich Heine: Im wunderschönen Monat Mai (În minunata luna mai) nr.1 unde Schumann aduce în lumină luna mai prin acompaniamentul pianului tandru şi lent, în esenţă fiind o oglindă a părţii vocale, strălucind când nu există linia vocală, dezvăluind potenţialul pianului. Liedul este scris în fa minor trecând des la o tonalitate majoră (la major), ultimul acord fiind disonant extins printr-o coroană de prelungire.

Ich grolle nicht (Eu nu ţin ură) nr. 7 compus în do major în măsura de 4/4 nicht zu schnell, este un lied cu adevărat sensibil care face să vibreze inima oricărui ascultător. Cuvintele titlului sunt repetate de şase ori pe parcursul partiturii vocale, compozitorul subliniind capacitatea protagonistului care se ridică deasupra infracţiunii. Cele două momente de ritardando (măsurile 16–19 şi 28-31) sunt gândite de compozitor cam la fel din punct de vedere armonic. Primul moment include o înlănţuire de: sol major cu septimă – fa major cu nonă - la diez diminuat – sol major cu septimă şi do major; iar al doilea moment îmbracă următoarele armonii: la major – re diminuat – mi minor - mi major cu sextă – fa major şi sol major. Cele două acorduri diminuate aduc emoţia iubirii. Dinamica acompaniamentului este relativ redusă (între sonorităţi de la f şi p), sugerând frigiditatea inimii femeii (la mâna dreaptă) şi seriozitatea intenţiilor bărbatului (octavele susţinute pe întregul discurs muzical la mâna stângă). Ultimele două măsuri includ trei acorduri în f (do major) confirmând o stare de glorie, de eliberare.

Forma liedurilor schumanniene tinde spre o formă liberă, cu momente instrumentale ce aduc contraste emoţionale, mister şi reverie. Pentru Schumann, pianul este un confident cu care împarte subtilităţi, iar conţinutul emoţional al textului este cel cei dictează o anumită tonalitate.

Dacă în liedul lui Franz Schubert nimic nu este întâmplător, mesajul rămânând mereu luminos, iar pianul parte necesară în demersul muzical, la Schumann vocaţia liedului este adusă de talentul său liric, cu idei melodice pline de imaginaţie şi rafinament, compunând între-o stare de extaz. Brahms a fost compozitorul care l-a admirat şi stimat pe Schumann scriindu-i: “Cu fiecare zi ce trece am învăţat să vă stimez. /.../ Nu am privit niciodată înainte cu atâta zel şi încredere, nu am crezut niciodată atât de ferm într-un viitor frumos, ca acum. Mă voi strădui din ce în ce mai mult să păstrez preţioasa dumneavoastră prietenie.” [3]

Mirela Ungureanu-Biser

Opera Memphis – Tennessee, U.S.A

Bibliografie:

Davario J., Robert Schumann, Grove music, Ed. Macy, New York, 2007

Konrad Wolf, Robert Schumann, On music and Musicians, University of California, Press, 1982

Ostwald Peter, Schumann – The inner voices of a musical geniuns, Northeasatern University, Press,

Boston, 1985

Venlot Georg, Julius Mosen, Ed. Kreisel, Leipzig, 1941

1 Ostwald Peter, Schumann – The inner voices of a musical genius, Press, Boston, 1985

2 idem

3 May Florence, Johannes Brahms, Ed. Breitkopf u. Haertel, vol 1, Leipzig, 1911