cronică de film şi TV
Iulian CĂTĂLUI
În ultima vreme suntem asaltaţi pe micile şi pe marile ecrane, de filme şi seriale TV despre ţigani, într-o epopee a corectitudinii politice dusă, aproape până la extrem, mai ales că tragicul caz Mailat a dinamitat relaţiile româno-italiene, altfel foarte bune de-a lungul timpului, cu excepţia episodului Mussolini, când Ardealul de Nord a fost cedat cu sprijinul acestui dictator de cabaret. După cum se ştie, marele scriitor Ion Budai Deleanu îşi numea epopeea sa ori „jucăreaua”, pe la 1800, „ţiganiada sau Tabăra ţiganilor-poemation eroi-comico-satiric”, în timp ce serialele TV şi filmele de lung metraj văzute recent au denumiri lipsite de originalitate şi cu iz de telenovelă („Inimă de ţigan”) sau calchiate după seriale americane („Clanul Sprânceană”, după „Clanul Soprano”) ori de-a dreptul ţigăneşti („Gadjo Dilo”). De la tabăra ţiganilor lui Budai Deleanu, unde aceştia defilau disciplinat pentru a sfârşi cu încăierarea, războiul lor, adevărate şi mizerabile şatre şi tabere ţigăneşti sau de rromi au crescut ca o excrescenţă sau protuberanţă tumorală, atât în jurul Romei, cât şi pe ecranele televiziunilor noastre. Aceeaşi şatră, aceleaşi tabere, aceleaşi obiceiuri apar şi în filmele de lung metraj şi serialele TV „Gadjo Dilo”, „Roming”, „Inimă de ţigan” şi „Clanul Sprânceană”. „Clanul Sprânceană”-aşa zisă „primă tragi-comedie (unde eşti Budai Deleanu?!) a fost lansată cu surle, trâmbiţe, acordeoane şi ţambale de „Antena 1”, iar „Inimă de ţigan”, serial zis „romance” (sic!) de „Acasă TV”, ambele rulând la aceeaşi oră (20,30), rivalizând şi întrecându-se în sudalme şi înjurături, în fiecare săptămână. Mai „nasol” e că serialul antenist a fost politizat, trecând-se rapid peste scenele de iubire dintre rromi şi românce, de multiculturalism, de intercomuniune etnică şi alte bazaconii. „Clanul Sprânceană”, în care joacă actorii mai de mâna a doua-a treia ca Marius Bodochi, Aurelian Temişan şi Adrian Păduraru (acest puriu al telenovelelor româneşti), încearcă din răsputeri să explice tezisto-infantil că şi ţiganii sunt oameni, oameni de treabă şi „oameni de omenie” şi nu ar trebui, vezi Doamne, să avem conflicte interetnice şi prejudecăţi faţă de reprezentanţii Zarazei şi ai lui Fărămiţă Lambru ori „Medelin” Voicu. Războiul, conflictul se iscă între două familii vecine, ţîganii lu’ Sprânceană şi rumânii lu’ Pop, care se mută într-o vilă duplex de fiţe din Bucureşti. Dacă în poemul lui Budai Deleanu, ţiganii nu-şi doreau un stat al lor, ci visau la o utopie în stilul Paradisului ţiganilor unde să se reverse râuri de lapte şi să existe everesturi de miere şi unde ei să lenevească pentru totdeauna, iată acum îşi doresc vile şi palate cu mii de turnuleţe, în stil birmanezo-thailandez. Copiind un alt film american, „Cu naşu’ la psihiatru”, (după ce „se inspirase” din denumirea unui serial, tot de dincolo de Atlantic), „Clanul Sprânceană” ni-l prezintă pe Toni, personajul principal, care se duce şi el la psihoterapie, la psihiatru şi se lasă analizat într-un limbaj ce amestecă oribil psihanaliza de grotă cu ocările de cartier. Apoi serialul inserează nişte interviuri jenante cu cetăţeni luaţi aproape cu arcanul, de pe stradă („vox populi”), care sunt nevoiţi să vorovească despre ţigani şi să spună că nu există conflicte cu ei, ca la Hădăreni! Intenţiile umanist-conservatoare ale anteniştilor produc, însă, ilaritate în sală, iar limbajul este plin de cuvinte şi sintagme obscene. Celălalt serial, „Inimă de ţigan” se vrea mai rafinat, mai delicat, iar scenariul este mai clar, mai limpede, „revelând” iubirea dintre sensibila româncă Irina şi rromul Codruţ, doftor la Salvare, care rămâne fidel şatrei din care provine şi al cărei bulibaşă este nimeni altul, decât tatăl său! Plus că, în acest serial joacă mari actori români, monştri sacri, ca: Gheorghe Dinică (aici în rol de bulibaşă!), Marin Moraru, Vladimir Găitan, Florin Zamfirescu şi Gh. Visu, deşi aceştia se fac, de multe ori, de râs, de ţigănie. Revenind la subiect, Codruţ ar trebui să ia de nevastă una de-a lui, pe Roza, doamnelor şi domnilor, o ţigancă şcolită şi înţolită la... Paris! Dar, Codruţ nu şi nu, el o iubeşte pe Irina, fiica unui mahăr român, un mare om de afaceri, de Top 300 din „Capital”, un mare capitalist! La nivelul limbajului, al dialogurilor, „Inimă de ţigan” (care conţine muzică luată din filmul „şatra” de Emil Loteanu, o peliculă valoroasă, de altfel!) abundă în expresii drăceşti. De la „taci, du-te dracu’ la mall”, trecând prin „pune dracu’ ceva de haleală, ciorbă de ştevie”, sau „arunc dracului, fă, cu cuţitul dupe tine!”, se ajunge, într-un final, la „arăţi ca Dracula, fă!”. Chiar şi marele Dinică spune, la un moment dat: „Să ai bă, o muiere cu care să te-nveleşti la iarnă!”. Altfel, dialogurile ceva mai academice sau măcar decente nu există. Celălalt serial, „Clanul Sprânceană” prezintă conversaţii de tipul: „nici în brişcă, nu-i doare pă ţigani, darămite-n în... ”, fotosinteză, foto... cum, dă-o-n mă-sa în..., da’ vorbeşte normal”! sau „Crăcănel ie falit, fă Americo, ţeapa te maturizează, fă!”. Dacă zicerea de bază ori zicala sau „mugetarea” obsedantă şi abisală a serialului „Inimă de ţigan” este, însă, „pe lumea asta, guvernează banu’, în „Clanul Sprânceană” se spune, obstinant: „Da’ ce, ţiganii nu e şi ei oameni?!”. Trecând la cele două filme de lung metraj „Gadjo Dilo” şi „Roming”, observăm că deşi, ele au un aer poetic, conţin secvenţe simbolico-metaforice, sunt totuşi minate şi subminate de folcloristică ieftină, pitoresc de faţadă, împrumuturi din filmele lui Kusturica şi falsă toleranţă. Mai vechiul film-reportaj „Gadjo Dilo”-coproducţie Franţa-România, 1997, în regia algerianului-gitan Tony Gatlif („Gagiu diliu”, adicătelea!), programat, foarte recent, pe o televiziune comercială, sub titlul „Străinul nebun”, a fost realizat în jurul muzicii lăutăreşti autentice şi are ca protagonist un muzicolog francez, pre nume Stephane, poposit în România, în Transilvania, mai precis, în căutarea unei misterioase interprete de muzică veche ţigănească, Nora Luca. Francezul nu ştie nici un pic de română şi rătăceşte prin satul ţigănesc pauper Creţuleşti, unde cunoaşte, chipurile, frumuseţea vieţii nomade, de şatră ţigănească. Stephane înregistrează casete, îşi face însemnări despre muzichia lăutărească şi se îndrăgosteşte de ţiganca Sabina, fostă dansatoare din buric prin Belgia (jucată à la legère de Rona Hartner, care nu se sfieşte să alerge „goală de nudă” prin pădure!). Minune mare, în acest film apare şi Adrian Copilul Minune (zis şi Adrien L’Enfant Miracle sau „Adriano Bambino Miracoloso”), pe când era, puştan, pici, puradel şi, bineînţeles, înainte să devină idolul şi regele maneliştilor. Totul degenerează, însă, un ţigan omoară un român şi toţi românii din sat dau foc colibelor şi bordeielor ţigăneşti, mulţi dintre rromi arzând, la propriu, făcându-se aluzie la incidentele de la Hădăreni. Filmul păcătuieşte prin denigrarea românilor, prezentaţi ca nişte piromani, legionari, xenofobi şi rasişti, în timp ce ţiganii sunt toţi buni, frumoşi, poeţi şi mari muzicieni. „Roming” (coproducţie Cehia-România, 2007, în regia lui Jiri Vejdelek) este o comedie muzicală despre aventurile şi avatarurile a 3 ţigani cărăbăniţi la peţit, în căutarea unei mirese, deci a unei femei („cherchez la femme!”). în momentul în care rromul... Roman îi spune fiului său că trebuie să plece cu el în Slovacia pentru a face cunoştinţă, nu cu gheaţa, ci cu viitoarea nevastă, cu care fusese logodit în fragedă pruncie! în paralel cu acţiunea principală, apare şi bulibaşa Somali, care are o dilemă tragică: să fure în continuare pentru el şi supuşii săi, balabuste şi puradei, ori să muncească cinstit! în rolul lui Somali, joacă destul de fad, de plictisit, faimosul nostru actor Jean Constantin, specializat în roluri de ţigani români, deşi el este de origine greacă! Acest film prezintă în culori tomnatice şi în imagini kusturiciene soarta ingrată a ţiganilor contemporani, alienarea acestora în societatea actuală, globalizantă şi ultratehnologică, dar şi de propriile tradiţii, neadaptarea la vremurile noastre supersonice. Curată ţigănie, în aceste patru filme!