Cronică de carte

Mircea Brenciu—Martirul, Ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Institutului Român al Revoluţiei din Decembrie, 2008

Iulian CĂTĂLUI

Cartea autorului Mircea Brenciu, „Martirul. Eseu despre torţa care a întunecat torţionarii”, distinsă cu Premiul „Uniunii Scriitorilor” pentru Publicistică, în 2005 şi aflată la a doua ediţie este singura lucrare din ţară, până în prezent, despre eroul şi artistul plastic braşovean Liviu Corneliu Babeş, acest Jan Palach al României. Eseul propriu-zis, care debutează cu o cronologie (de la 1968, când studentul ceh Jan Palach şi-a dat foc pe treptele Muzeului Naţional din Praga şi până la evenimentul din 2 martie 1989, când pe o pârtie din Poiana Braşov, pictorul Liviu Babeş îşi dădea foc în văzul turiştilor străini şi români aflaţi la schiat) este împărţit în 18 subcapitole, 17 scrise de Mircea Brenciu şi unul de preotul Nicolae Moşoiu (despre teologia comuniunii şi Babeş ca model de abnegaţie), intercalate de mai multe interviuri scurte cu văduva martirului, Etelka Babeş şi de un dialog cu istoricul Marius Oprea. Primele trei subcapitole sunt consacrate „amintirilor ca nişte dureri atroce”, aluziilor la celebra zicere biblică, „Să dai Cezarului ce-i al Cezarului” şi unui micro-eseu în eseu (după modelul teatru în teatru sau film în film), intitulat „Epoci, naţiuni, particularităţi”. În acest din urmă micro-eseu erudit, se trec în revistă tipologia umană şi idealul de om din Antichitate şi până în prezent, la diverse popoare emblematice, esenţiale ale omenirii, de la „cetăţeanul standard” al civilizaţiei greco-romane, la cavalerul, sfântul şi logicianul Evului Mediu, trecând prin „umanistul proteic” al Renaşterii italiene, „l’honnette homme” al clasicismului francez şi până la „gentleman”-ul societăţii şi civilizaţiei britanice. Autorul analizează, apoi, psihologia diferitelor naţiuni şi popoare europene, din rândul celor „mari”, prin sublinierea şi punctarea trăsăturilor lor generale, faptelor şi operelor celor mai importanţi şi valoroşi oameni pe care i-au dat, amprenta pe care au pus-o aceştia asupra altor naţiuni şi asupra lumii în general etc. Astfel, francezii sunt consideraţi raţionalişti şi s-au afirmat în special în literatură, arte plastice, ştiinţă, filosofie şi drept, prin Descartes, Molière, Comte, Balzac, Baudelaire, Cezanne şi mulţi, mulţi alţii, englezii, care posedă un simţ al căutării deosebit şi un pragmatism recunoscut, i-au dat umanităţii pe Chaucer, Shakespeare, Locke, Hume, Byron sau Dickens, ruşii cei sentimentali, intuitivi, profunzi şi mistici s-au afirmat prin Puşkin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehos ori Soljeniţîn, iar germanii, care sunt ordonaţi şi „extrem de mândri”, au creat „cele mai complexe forme de gândire filosofică modernă”. Aici, Mircea Brenciu devine dur, schwarzeneggerian, considerând că plecarea masivă a germanilor din România este resimţită şi astăzi, mai ales în satele, care „golite de saşi au ajuns prada gratuită a hoardelor de ţigani”, dar el nu cade în păcatul gândirii, stilului „political correctness”, exacerbat în „epoca” lui Bill Clinton. Trecând la români, la ai noştri ca „(rem) bra (n) zii”, aceştia sunt, în viziunea Brenciană, ospitalieri şi primitori, credincioşi, legaţi de rosturile pământului (popor de „ţerani”, cum a spus istoricul Nicolae Iorga), cu fire de artişti, generoşi, darnici etc. Defectele românilor au fost lăsate, însă, cu abilitate, pe seama unor Eminescu, Iorga, Rădulescu-Motru şi... Emil Constantinescu! Urmează capitolul despre N. Ceauşescu, văzut de Brenciu, ca un Nero de Scorniceşti, un odios conducător cu deviaţii, nu piromaniace, ci demolatoare, un tâmp, un hâd ori un hâd hulpav, care producea grimase şi bâlbâieli penibile, un măscărici, un monstru demn de tot râsul şi care ar fi stârnit ilaritatea eroului Liviu Babeş, văzând modul de pictare de pe marile panouri, clădiri şi tribune ale artiştilor comunişti encomiaşti şi panegirici. După segmentele dedicate psihologiei mulţimilor în care se analizează idei ale sociologilor francezi Le Bon şi Durckheim, scurte teorii asupra Eu-ului, se ajunge, în sfârşit, la sinucidere (căreia îi sunt consacrate trei capitole), autorul pornind ineluctabil de la strămoşul nostru dac Decebal, trecând, apoi, la Cato, Hannibal, Seneca, Socrate şi mulţi alţii, creştinismul considerând-o ca fiind natură „luciferică”, deci un păcat fundamental. După Biblie, Mircea Brenciu reflectează, pe lângă ideea de sinucidere, cartea fiind în esenţa ei un eseu soteriologic şi asupra celei de suferinţă, absurd, pieire, din punctul de vedere al lui Paul Ludwig Landsberg ori Albert Camus, acesta din urmă fiind convins că existenţa omului e dominată de o „perfectă absurditate”, Dostoievski, Jaspers, Cioran şi... Rodica Băciulescu, psiholog braşovean, care îl compară pe Babeş cu piloţii japonezi kamikadze!. Fiindcă veni vorba de civilizaţia japoneză şi pentru că auctorele n-a abordat subiectul sinuciderii prin prisma culturii ţării lui Kawabata şi Oe, menţionăm că sinuciderea de tip nipon este pomenită în „Bushido-Codul samurailor” (de Inazo Nitobe), obiceiul ei fiind cunoscut sub numele de „Hara-Kiri”, dar şi al ispăşirii, sub numele de „Katakiuchi”. Potrivit lui Nitobe, „Seppuku” sau „Kappuka”, denumit în mod popular „Hara-Kiri” înseamnă „sinucidere prin spintecarea abdomenului”, un lucru absurd, care nu este aşa de nou pentru cei care l-au citit pe Shakespeare, autorul nemuritorului vers: „Spiritul tău Caesare, umblă în afară şi bagă săbiile în pântecele noastre!” sau a observat cu atenţie tabloul „Il Suicidio di Catone l’Uticense”, pictat de italianul Guercino, reprezentând barochizant-caravaggesc moartea lui Cato cel Tânăr, ce este expus în „Palazzo Rosso”  din Genova. De asemenea, cei care au citit cântecul lebedei pe care un Addison îl pune în gura sus-numitului Cato, nu va izbucni în hohote mari de râs, văzând sabia sa pe jumătate priponită în abdomen. Se pare că, în „weltanschauung”-ul japonezilor, care apreciază, de exemplu, în „Divina Comedie” a italianului Dante, cea de-a şaptea scenă a Infernului, aceea în care poetul înşiră pe toate victimile sinuciderilor, acest fel teribil de moarte este asociat cu „duioase sentimente”, aşa încât „nimic respingător”, cu atât mai puţin „infamant” nu invadează viziunea lor asupra sinuciderii. Atât de mirifică este puterea metamorfozantă a virtuţii, a duioşiei, încât „cea mai urâtă formă a morţii devine sublimă” şi un simbol a unei noi vieţi, după Nitobe, întocmai ca semnul, simbolul crucii pe care Constantin cel Mare l-a contemplat, dar în numele căruia a cucerit o mare parte a lumii acesteia. Nu numai din punctul de vedere al motivelor ce condus la sinucidere, „seppuku” pierde în opinia lui Nitobe, orice nuanţă de absurditate, dar şi pentru că alegerea acestei sensibile părţi a corpului, a abdomenului, pentru a aplica rapid şi curajos hăcuirea, era bazată pe o veche şi interesantă credinţă anatomică a niponilor, relativă la „lăcaşul sufletului” şi al sentimentelor omului. Pe de altă parte, expresia „Hara” era mai cuprinzătoare decât termenul grecesc „Phren” şi japonezii ca şi vechii greci, credeau la fel că spiritul omului „locuieşte într-adevăr în acea regiune”. La rândul lor francezii, deşi raţionalistul Descartes a afirmat că sufletul s-ar afla în glanda şirei spinării—folosesc şi azi cuvântul „ventre” (pântece), într-o accepţiune care, anatomic vorbind este prea vag, totuşi din punct de vedere fiziologic este „foarte cuprinzător”. Esenţial este că moartea prin sinucidere era impusă de „Bushido”, atunci când onoarea era compromisă, ca o cheie pentru rezolvarea multor probleme morale, astfel încât pentru un „samurai ambiţios”, despărţirea de viaţă constituia o chestiune personală, iar nu o chestiune publică sau de ordin religios, în timp ce braşoveanul Liviu Babeş nu avea o altă cale pentru a protesta împotriva unei dictaturi şi pentru a-şi salva viaţa „mistuită de batjocură şi umilinţă”, devenind un martir, un erou. La sfârşitul acestor capitole soteriologice, Mircea Brenciu subliniază că Liviu Babeş va fi arzând ca o torţă vie, va fi fost o torţă pentru „luminarea tuturor torţionarilor”. Interesant-penetrant şi edificator este şi ultimul segment al eseului, capitolul-interviu cu incisivul istoric Marius Oprea, în care acesta critică virulent Securitatea română, ce controla toată România, dar care a fost luată prin surprindere de suicidul lui Babeş. Sinuciderea lui Liviu Babeş este văzută ca un act de mare curaj dus până la jertfa supremă, de înfruntare a regimului poliţienesc-securistic, instaurat în România pentru menţinerea sub control a populaţiei, jertfă care nu a fost una zadarnică. Din contră, subcapitolul (postfaţa sau binecuvântarea, sic!), nu se înţelege prea clar, aparţinând preotului lect. univ. dr. Nicolae Moşoiu, de după interviul cu M. Oprea este dezamăgitor, deoarece vorbeşte nu despre sinuciderea în viziunea creştinismului, cum ar fi fost de aşteptat, ci despre teologia comunicării sau despre saltul făcut de Babeş, de la individ la persoană, încheindu-se cu textul ultrauzitat şi plictisitor: „Veşnică să-i fie pomenirea”! Din păcate, cartea conţine nişte adăugiri, luări de cuvânt, impresii, evocări, fulguiri şi „gânduri bune” scrise rău, semnate de tot felul de personulităţi naţionale şi localo-regionale, gen Marcel Stoica, Petru Tănase, P.M. Băcanu, Mircea Alexandru, Ecaterina Butnariu, Florin Molocea, şi unele preţios-ridicole ca pseudo-postfaţa dublului doctor (în fizică şi istoria ştiinţei, deci nicio legătură cu martirul Liviu Babeş!) Liviu Sofonea, cu formulări şi expresii semidocte ca: „Toate aceste meditaţii se încheiau luate de patosul interiorizat, carismatic al omului care a reuşit să-şi învingă firea, sinea (asta cam aduce a Noica, n.n.) comună temătoare, gânditoare, în acele conflicte sufleteşti afirmându-şi firea, sinea, eroică netemătoare, vizionară, bărbaţilor însufleţitori ai Istoriei”.