Cronică literară

„Întâlniri cu Iosefina”, de Marius Petraşcu

Iulian CĂTĂLUI

La Editura „Kron-Art” din Braşov a apărut, recent, volumul de proză postum, al creatorului de ziare, publicistului, juristului şi scriitorului braşovean Marius Petraşcu, intitulat „Întâlniri cu Iosefina”. Cartea lui Marius Petraşcu (1950-2003) conţine 18 povestiri, împărţite în trei secţiuni ori segmente: „Povestiri din Şercaia”, „Povestiri din Braşov” şi „Povestiri din Ucronia”. Fiecare segment este povestit, narat în alt stil, într-o scriitură diferită, sau într-o viziune schimbată, asupra lumii şi vieţii, asupra „erei de aur” comuniste, istoriei, dacilor şi dacismului etc. „Povestiri din Şercaia” (4 naraţiuni) conţin secvenţe, imagini, fapte, poveşti reale din copilăria lui Marius Petraşcu, într-un stil ce aminteşte de Ştefan Bănulescu, Marin Preda, Ion Lăncrănjan şi alţi autori care au scris despre lumea satului, dar dintr-o perspectivă anticomunistă sau de mari autori latino-americani ca Juan Rulfo, Mario Vargas Llosa şi mai ales Gabriel Garcia Márquez, maestrul suprem al realismului magic, cu faimoasa lui sintagmă „Mulţi ani după aceea”. Astfel,  la Marius Petraşcu avem: „Din câte am înţeles din şoaptele obscure din casă şi din declaraţiile pe care mi le-au făcut mulţi ani după aceea plutonierul Albu, (în timp ce la maestrul Márquez era colonelul Aureliano Buendia, n.n.), şeful postului de miliţie, ca şi doctorul Zamfir, pe atunci doar asistent la farmacia din comună, cineva, citez din Albu, dar poate nu domnul doctor, poate chiar banditul ăla de Frâncu (vezi, tovule, ticălosul merita el o pedeapsă, ce s-o mai lungim atâta), unul din ei dăduse morfina cuiva”. Personajele memorabile sunt aici, într-o ordine aleatorie, bunicul autorului, ex-gheneral, cu domiţil forţat în localitatea Şercaia, unchiul Victor, Frâncu, venit din aşezarea Ţânţari, despre care nimeni nu ştia precis ce făcuse înainte, cizmarul Olteanu-bolşevicul, „plotonerul” Albu. Se simt în aceste povestiri, bucuria şi emoţia lecturilor romanelor latino-americane, probabil parcurse cu pixul frază cu frază, literă cu literă, dar ne gândim că Marius Petraşcu a fost oarecum dezamăgit că nu a putut scrie romane ca: „Toamna patriarhului” de Gabriel Garcia Márquez, „Eu, Supremul”, de Augusto Roa Bastos sau „Recursul la metodă” de Alejo Carpentier, marile romane ale dictaturii sud-americane şi nu numai, apărute şi impuse planetar în anii *70 ai secolului al XX-lea. Ne dăm seama, în acelaşi context, că prozatorul Marius Petraşcu este livresc, un prozator făcut şi nu unul născut, deşi rafinat-cultivat, lipsit de autenticitate, deci nescriind ceva viu, palpabil, cu o proză de tip monolog interior à la Joyce şi Musil, cu fraze lungi, luxuriante, de tip baroc, tot latino-american, cam explicativ-teziste, care stârnesc de multe ori oboseala, plictisul. Iată un exemplu de asemenea frază kilometric-amazoniană: „Dar evenimentul acesta este posterior cu vreo doi ani întâmplării cu dublul car de lemne, când poliomelita se retrăsese de pe străzi şi când eu începusem să călăresc, sub îndrumarea aceluiaşi Frâncu, care ţinea de hăţul lung iapa care o înlocuise pe Covoranca, adusă nu ştiu cum de la herghelia de la Sâmbăta şi purtând aristocratul nume de Siglavy Capriola şi să-l însoţesc, mai apoi, în şaretă, apoi călare, în partidele de braconaj de la poalele muntelui Gârbova, dincolo de Veneţia de Sus, unde vărsa în apa pârâului conţinutul unei sticluţe de entomoxan, folosit în condiţii legale, pentru deparazitarea oilor, şi, pe urmă, mă gonea în josul apei, să prindem păstrăvii zăpăciţi, care se izbeau, zvârcolindu-se, cap în cap şi se înfundau cu mormolocii, în mâlul negru de la mal” (povestirea „Hoţul”, pag. 15). Dacă frazele márqueziene din romanul magico-politic „Toamna patriarhului”, şi mai lungi decât cele petraşciene, erau poetice, pline de metafore, epitete, comparaţii uluitoare, mirobolante, propoziţiile din „Întâlniri cu Iosefina” sunt lipsite de aura poeziei, confuze şi sastisitoare, denotând un stil cam bătrânicios şi vetust, totodată. Cel de-al doilea grupaj, mult mai substanţial (10 bucăţi narative), „Povestiri din Braşov” conţine proză inspirată din cruntele realităţi ale anilor 1980-1989, perioada cea mai neagră, nu numai a comunismului şi a dictaturii lui N. Ceauşescu, zis şi „Ăl Batrân”, trimis în faţa plutonului de execuţie de un grup de vechi tovarăşi comunişti şi securişti şi ciuruit de un alt grup, de tineri paraşutişti din Boteni, ci şi din întreaga istorie a României, proză scrisă într-o manieră ce ne poate trimite destul de rapid la romanele lui Buzura, Breban, Sin, Ţoiu şi alţii. Dacă tot scrie, pe coperta întâi a volumului „Literatură de sertar” am fost şi noi curioşi să vedem ce a scris Marius Petraşcu atât de anticomunist, de dur împotriva odioasei dictaturi, încât nu a putut să publice nimic pe vremea comunismului vremelnic triumfător. Iată ce am descoperit, în povestirea „Sistematizarea lui Grigore”, din segmentul „Povestiri din Braşov”, pe la pagina 83: „Matale ştii foarte bine, tovule, că nouă nu ne este, nu poate să ne fie indiferentă viaţa particulară a cadrelor în mijlocul cărora ne desfăşurăm activitatea, mai ales când este vorba de oameni de-ai noştri, vreau să spun, nu nişte însărcinări de mare răspundere, nu mai vorbesc dacă aceste însărcinări sunt chiar în domeniul educării maselor, nu-i aşa?, aşa cum eşti şi dumneata, nu?” ( ... ) „Faci exact invers, adică eşti chiar un exemplu negativ, ce-o să spună opinia publică, dacă se va afla la ce se pretează un lucrător din secţia de propagandă, un ziarist comunist, ce zici?” Sincer să fiu, romanele cu voie de la Secu ale lui Augustin Buzura erau parcă mai curajoase, mai îndrăzneţe. Sau, poate mă înşel! Din acest segment, „Povestiri din Braşov”, face parte şi povestirea care dă titlul întregului volum, „Întâlniri cu Iosefina”. Tot din porţiunea „Povestiri din Braşov” simţim, mai mult sau mai puţin voalat, regretul autorului de a nu fi putut realiza o operă literară: „A scris el ceva? N-a scris nimic. Asta se spune aşa: din păcate, chiar n-a scris nimic. Ce?  Două proiecte de romane istorice, pe tema destinului care ştim noi, noi nu suntem decât nişte actori amărâţi, nişte unelte amărâte, dacă chiar vreţi, trei proiecte de romane de mare actualitate, teme sociale serioase, individul în conflict cu familia, cu cercul restrâns al intereselor meschine, evident, care se înfruntă dramatic, asta a păţit-o personal, ştim bine, cu societatea însăşi, înstrăinarea individului, sună bine, neadaptarea, mizeria cotidiană, bine-bine, ce este această mizerie cotidiană, aici ar fi necesare unele explicaţii, nu? Câteva idei de proză scurtă...” (abia la 5 ani de la moartea lui Petraşcu, a apărut acest volum postum, n.n.). şi fraza continuă, lungă-lungă cât 40 de zile de Post. Tehnicile folosite în această porţiune de Marius Petraşcu sunt diverse, de la monolog interior, la dialog, la stil indirect liber, cu o frazare luxuriantă, de tip neobaroc italian şi spaniol şi mai ales latino-american. Ultima parte, „Povestiri din Ucronia” cuprinde 4 (patru) texte de tip oniric, realism magic sau chiar Science Fiction (ucronie înseamnă, potrivit „Micului dicţionar academic”, teorie în filozofia culturii conform căreia evenimentele şi faptele de civilizaţie din istoria umanităţii s-au produs ca o consecinţă ineluctabilă, dar nu previzibilă, a progresului continuu) ori speculaţie istorico-filosofică, cu multe date, legende şi personaje istorice mai mult sau mai puţin reale, de la Deceneu şi Burebista, trecând prin Hermotimos din Clazomene, Skyrtos, fiul lui Daizus, nepot de soră al înţeleptului Dekaineos şi ajungând până la legenda dragonului din Şercaia. „Povestirile din Ucronia” sunt mai bine scrise, mai cizelate, mai fascinante şi poate, aici, pe terenul prozei istorice ar fi trebuit să se concentreze Marius Petraşcu, poate în acest domeniu ar fi reuşit să scrie ceva foarte valoros. Cartea lui Marius Petraşcu este uneori surprinzătoare prin cultura şi erudiţia autorului, îmbinarea numeroaselor stiluri şi scriituri, cizelarea frazelor sau, în sfârşit, prin rafinament cultural.