LOGOS ŞI SEMN LINGVISTIC

             Admiţând postulatul naratologic potrivit căruia titlul este un „pact de lectură”, voi încerca pentru început să explicitez sintagma de mai-sus, care îşi păstrează coeziunea semantică chiar dacă înlocuim conjuncţia copulativă „şi” cu cea adversativă „sau”.

            Astfel, în ediţia din 2006 a dicţionarului explicativ al limbii franceze „Petit Robert”, termenul „logos” cunoaşte patru accepţiuni:

1.      la stoici, el este unul din numele divinităţii supreme

2.      pentru neoplatonicieni (Plotin, Dionisie Pseudo-Areopagitul), „logos”-ul  reprezintă fiinţa intermediară între Dumnezeu şi Lume, cu sorgintea în Timaios al lui Platon („Sufletul Lumii”) şi ramificaţii dogmatice în Gnoză (Pleroma, Pistis Sophia etc.)

3.      într-un sens mai general, „logos” desemnează  raţiunea umană ipoastaziată în limbaj

4.      din perspectivă teologică, Logos-ul este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos ca a doua persoană a Sfintei Treimi.

Se poate deja observa dihotomia semantică subsecventă termenului „logos”, care de altfel şi permite acestă dublă abordare, filologică (lingvistică) respectiv teologică.

            Din punct de vedere etimologic, convergenţa celor două sfere semantice (philos + logos) se regăseşte în zona exegezei biblice, a hermeneuticii desemnând atât „iubirea de cuvânt”, cât şi „iubirea de înţelepciune”. Ulterior, pe măsură ce ambele „ştiinţe” se precizează –delimitându-şi obiectul şi metoda – logos-ul devine autonom faţă de Logos.

            Un punct de climax pe acest traiect diacronic îl constituie apariţia (postumă) în 1916 a Cursului de lingvistică generală aparţinând elveţianului Ferdinand de Saussure, veritabil act de naştere al ştiinţei–pilot  care avea în curând să devină lingvistica. Nuanţând şi constructe mai vechi (cum e cel de trunchi comun indo-european), Saussure are în schimb meritul de a fi delimitat pentru prima oară domeniile „langue” şi „parole” (care pot fi interpretate şi ca reflex tardiv al teoriei platoniciene a Ideilor), dar mai ales de a elabora noţiunea de semn lingvistic şi cele două componente care o constituie, semnificantul şi semnificatul. Din relaţia acestora rezultă –fundamentală descoperire – caracterul arbitrar, nemotivat al semnului lingvistic (cu excepţia parţială a verbelor onomatopeice). Pe cale de consecinţă, separaţia – subiectivă – între „limbi frumoase” şi „limbi urâte” devine inoperantă.

Rezultatul este (sau, mai curând, ar trebui să fie) o paradoxală „democratizare” a fenomenului cultural, întrucât nu mai putem vorbi, cu deplină îndreptăţire, decât despre limbi „mari” (vectori de mare cultură) respectiv limbi „mici” (vehiculând o cultură mai rudimentară; hotentota din deşertul Kalahari, de pildă, are un lexic nu mai mare de 500 de termeni).

            Exact la acest nivel se produce legătura dintre raţiune şi limbaj, în măsura în care suntem de acord cu teza psihologică potrivit căreia gândirea e structurată discursiv; nu gândim în flash-uri (cum poate o fac îngerii …), ci gândim cu subiect şi predicat. Cine nu gândeşte bine nu se exprimă bine, şi invers –iată o observaţie extrem de fertilă, pe terenul teoriei traducerii. „Ştii” cu adevărat bine o limbă străină, când gândeşti ca vorbitorul nativ al acelei limbi (şi nu precum Chiriţa lui Alecsandri).

            Pe de altă parte, lingviştii au convenit că esenţa frazei nucleare este verbul („Plouă”, „Mănânc” etc.), ceea ce ne introduce –oarecum abrupt – în cea de-a doua parte a discuţiei noastre, cea referitoare la Logos-ul divin: „In principio erat Verbum”, „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.

            Trauma se va produce mai târziu, o dată cu „spargerea” în cuvinte a Cuvântului; limba adamică devine „limbi” (în Noul Testament ele sunt numite şi „neamuri”), iar era babelică păstrează până în zilele noastre nostalgia limbii primilor oameni, sau cel puţin dorul după o limbă universală, fie ea latina medievală sau esperanto.

            Întrebarea (retorică) pe care însă o putem pune este: mai putem acum reface Cuvântul din cioburile cuvintelor? Dacă acceptăm ca ideal uman convergenţa dintre „Gândire”, „Spunere” şi „Făptuire”, să însemne asta că putem reînvia o lume „ce gândea în basme şi vorbea în poezii”? În alţi termeni, putem reface, de-a-ndoaselea, drumul hermeneuticii, întorcându-ne dinspre „logos” către „mythos”?

            Viitorul (şi mă refer în primul rând la viitorul civilizaţiei umane, din perspectivă precumpănitor tehnologică) o va decide.

Nu putem decât să sperăm, aşteptând. Şi neuitând că „ceea ce faci, te face”.

                           As . univ. dr. Virgil  Borcan

                            Facultatea de Litere

                             Universitatea Transilvania din Braşov