Sublim şi voluptate

Al cincilea volum de sonete semnate de Adrian Munteanu (Femeie... : Sonete 5, Braşov, Editura Arania, 2009) e încă o mărturie că poezia e starea lui de a fi – poate şi pentru că adoraţia e un mod de a se împlini, de a se simţi viu sau rezistent la agresiunea timpului.

La prezent sau la trecut, poemele de iubire ale lui Adrian Munteanu sunt expresia unei nelinişti nevindecabile. Tânjire şi dor „fără saţ” se exprimă printr-un dialog (real sau imaginat) cu fiinţa dragă. Continua căutare – ca şi cum trebuie găsit mereu răspunsul, misterul, secretul – nu exclude, totuşi, înţelegerea faptului că un „ce” tainic e retentiv în miezul lucrurilor şi în inefabilul cuvintelor.

Poetică a crepuscularului, discret suferindă, melancolică şi asociată unei viziuni postromantice, senzual-ritualice a iubirii, sonetul lui Adrian Munteanu nu e străin de patimă, asociind carnalul şi sublimul şi recurgând la un vocabular al sensibilităţii rănite, al stingerii, al declinului şi al uitării. În acest labirint în care rătăceşte poetul, iubita e o imagine dulce şi păgână a idealului feminin – femeia-rug, femeia-rod, femeia-floare, contur eteric şi fără glas. Totuşi, voluptăţile – beţia, vinul, mustul, atingerea, aromele apropie chipul feminin ca prezenţă vie, insinuată în toate simţurile celui care trăieşte din plin frământarea, tristeţile, arderile şi care percepe între fenomene corespunderi atinse de mister şi de paradoxuri.

Consistenţa dramatică a universului sufletesc al poetului transpare în metaforele amplitudinii cosmice şi sufleteşti – imagini ale enormelor clintiri universale, ale devălmăşiei fenomenelor sau ale rosturilor primordiale ale acestora:

Din struguri mustul se scurgea pe dale

Şi floarea-n glastră născocea poveşti.

Scâncea o ciută în păduri de jale,

Tânjea mirarea stinsă în fereşti,

Dansau pe jarul clipelor vestale,

Dar, tu, iubito-n toate nu mai eşti.

Încărcată de ambiguităţi şi cu o anume emfază de poeme ale veneraţiei femininului şi iubirii, într-un limbaj bogat, acumulând resurse ale arhaicului în construcţii moderne, poezia lui Adrian Munteanu se revendică poate din lirica interbelică – postromantică în substratul ei, mânuind simbolul cu dezinvoltură şi imaginile asociative spectaculoase:

Ce râuri nu ţi-au dat lucind sărutul,

Desferecând izvoarele din mină?

Ce duh viclean nu a râvnit să vină

În umbra ta, ursindu-ţi începutul?

Care aripă zveltă de albină

Nu şi-a zvârlit în necuprins avutul,

Ca să frământe-n pătimire lutul

Ce te-a-nălţat pe tine drept regină?

Ce răzvrătiri de vânt se scurg în floare

Sporind luminii magicu-i contur?

Când ţi-am atins a buzelor răcoare

S-au năruit palatele-mprejur

Şi-o lacrimă prelinsă la picioare

A prefăcut nisipu-n aur pur.

O lume percepută în primul rând cu privirea se oferă şi atingerii, insinuându-se şi cu aromele sale evocatoare. Sonoră doar prin melodia versului sau prin... genericul sonetto (denominativul speciei de poezie cu formă fixă), această lume surprinzătoare şi diversă e fixată în cuvinte – un discurs plurisemantic despre lumină şi vaste spaţii interioare, sufleteşti. Însăşi dinamica universală, a naturii şi a geografiei mundane, ţine tot de mişcarea interioară:

Am coborât o treaptă în vecie.

Merii îşi plimbă rodul de topaz.

Se stinge focu-n mustul de la vie.

Te-am dăltuit pe-un alb şi viu talaz.

Erai ca roua strânsă pe câmpie,

Ca sărutarea ierbii pe obraz.

Atributul eternităţii este, întâi de toate, un atribut al cuplului ce reiterează un model mitic. Iubita are chip metamorfotic şi prezenţă ubicuă, trup cald de femeie purtătoare de semn divin:

Te urmăresc prin jarişte, fierbinte,

Când înserarea stinge-o altă zi.

Roiesc în preajmă zodii, să te-alinte.

Dincolo de orice bariere ale timpului şi spaţiului, cuplul se completează sub legi mai presus de fire:

De ce mă laşi acum, când caut drumul,

Să rătăcesc în valuri ce se sparg

Tot frunzărind în cuget trist albumul

Cu pânze vechi şi cu pieziş catarg?

Întinde pod şi risipeşte fumul,

Ia-mă de mână, scoate-mă în larg!

Toată revărsarea de sentimente, combustia lor, frenezia gestului, dar şi candoarea, sensibilitatea formată prin limbajul privilegiat al poeziei îşi apropriază voluptatea verbală, spectacolul unei rostiri tulburător de sincere şi de grave.

Bianca Osnaga